Contextul social și rolul programei

Dezbaterile pe marginea situației sistemului de învățămînt, cele care abordează programa în general și programa de limba și literatura română în special au un viciu: lipsa unei argumentări practice pe conținutul programei, deci caracterul aplicat. A spune despre programă că este una învechită, fără a discuta coerent pe unele competențe specifice și conținuturi mi se pare total neproductiv. Cu specificul ei, ea este orientată către elev, anume ce trebuie să știe și să facă la finalul parcursului școlar, punînd deci în prim planul demersului didactic finalitățile prin care trasează direcții în ceea ce privește competențele generale, valorile și atitudinile, iar, discuțiile din media greu surprind aceste specificități. Au mai degrabă caracter emoțional decît unul care are ca fundament rațiunea.

Problema programei este de fapt a autorilor canonici care sînt văzuți ca depășiți

Aceste discuții amintesc despre un CE vs. CUM din teoria literară. La o privire atentă a tuturor mesajelor care se transmit în media despre situația învățămîntului se poate identifica lesne care este nemulțumirea adîncă: incapacitatea școlii românești de a se ancora în realitatea cotidiană și de a se acorda vremurilor noii generații. De aici, întreaga suită de variații pe aceeși temă care creează un zgomot teribil: școala nu pregătește generațiile pentru meseriile actuale, este incapabilă să țină pasul cu noile tehnologii, profesorii predau conținuturi învechite („Pe cine mai interesează astăzi problema țăranilor pe care o tot predau profesorii de română?”), la testele PISA sîntem praf și lista poate fi extinsă pe cel puțin două pagini.

Desigur că programa de limba și literatura română ar trebui adaptată cerințelor lumii în care trăim, dar nu oricum. Trebuie să se țină cont atît de specificul disciplinei, de capacitatea de formare a viitorilor profesori, aici conținutul care este predat în universitate este cel vizat, a modului de predare (ce conținuturi actuale pot fi transmise prin demersul didactic), de reziliența la schimbare a unor cadre didactice, de modul în care societatea știe/ poate/ vrea să absoarbă o generație nouă.

Programa este elaborată nu doar urmărind finalitățile, ci este elaborată și în funcție de specificul disciplinei. Altfel spus, nu se poate transforma programa într-una doar de limbă română, dacă vreodată ar fi o asemenea tendință, nici într-una doar de literatură fie ea și modernă sau doar de comunicare. Programa, desigur, poate accentua unele aspecte, fără a le anula însă pe celelalte. Și este fieresc așa! La ora actuală nu avem doar autori canonici sau doar anumite texte ale unor autori. Sînt unele texte cu caracter obligatoriu, iar altele cu caracter de recomandare. Îmbinarea obligativităților cu recomandările, în cadrul unui demers didactic coerent poate conduce la o înțelegere profundă a unui fenomen literar. Există o problemă, însă. Textele cu caracter obligatoriu sînt încluse în programa de bacalaureat și, an de an este elaborat subiectul examentului de bacalaureat. În fond examenul de final de clasă a XII-a, prin subiectul său, prin modul în care sînt elaborați itemii, generează întreaga problemă a programei și despre textele predate, cel puțin așa cum o vede o parte a societății: ar trebui să fie altele, mai moderne, mai adaptate weltanschaung-ului elevilor.

Definiția literaturii contemporane este destul de vagă

Deși există foarte multe discuții academice despre ceea ce înseamnă literatura contemporană, mai toate vocile admit că ea reprezintă textele literare cuprinse în perioada de după 1940, mai precis de după cel de-al Doilea Război Mondial pînă în zilele noastre. Prin urmare surprinde noile paradigme pe care s-a așezat lumea de atunci și acum, deci și literatura română ar trebui să reflecte aceste schimbări. Și nu sînt puține la număr: problema rasială, avortul, drepturile persoanelor de culoare, comunismul și căderea zidului Berlinului, democrația, identitățile sociale și lista poate continua. Toate aceste schimbări de paradigmă pe care elevii le pot întîlni în viața de zi cu zi au avut loc în anumite contexte sociale, politice, economice. Mai mult ceea ce pare actual ridică din punct de vedere academic numeroase probleme de delimitare. Literatura cuprinsă în această perioadă aparține atît modernismului cît și postmodernismului, mai nou a posthumanismului cu tot ce înseamnă aceste -isme. În definitiv, aceasta este lumea în care trăim, una pestriță, care poartă pecetea schimbărilor succedate cu repeziciune în secolul XX și de acum.

Literatura contemporană în școală ca practică didactică

Literatura și în special cea contemporană nu înseamnă doar ideile vehiculate într-o carte, ci și tehnicile de analiză și interpretare. Modalitatea de a „citi” un text literar de după cel de-al Doilea Război Mondial înseamnă și structuralism și teoria receptării și post-colonialism, dar și delimitări teoretice asupra unor concepte în funcție de fiecare școală: narare obiectivă, psiho-narare (prezența conștiinței naratoriale în textele scrise la persoana a III-a) sau prezența conștiinței în textele scrise la persoana I sau mai nou narativitate cognitivă sau analiza textelor dramatice din punct de vedere al caracteristicilor lor multimediale și corespondența lor cu textele narative. Aici rolul conținuturilor predate în universități este definitoriu, pentru că studentul de la Litere trebuie să știe tot acest parcurs al literaturii, trebuie să stăpinească foarte bine noțiunile de teorie literară și să opereze cu ele foarte ușor. Textele din literatura română, care surprind sau pot surprinde aceste schimbări de paradigmă și/ sau modalități de articulare a discursului trebuie să existe în primul rînd, iar mai apoi să fie relevante. Apoi ele trebuie să fie înțelese în toată anvergura lor, nu doar lecturate superficial.

Rolul profesorului

De aceea rolul profesorului nu se reduce doar la transmiterea unor informații despre literatură, ci a fi profesor înseamnă în primul rînd a ști să predai acele informații astfel încît să stimulezi gîndirea elevului, să-l ajuți să fie autonom, sau să problematizeze atunci cînd se întîlnește cu diferite idei sau fapte literare. Altfel spus, orice programă am avea, dacă nu este contextualizată la mentalul la care se raporteaza elevul, este nulă. Prin urmare trebuie înțeleasă paradigma în care trăește elevul, trebuie identificate șabloanele cu care operează elevul pentru a decodifica mesajul din realitatea în care el trăiește și trebuie explicate clar. Trebuie să existe și o transferabilitate a informațiilor în context social contemporan, altminteri profesorul se lovește de întrebările: „la ce-mi ajută să știu despre autorul X care a scris în sec. al XIX-lea sau despre autorul X din sec. al XXI-lea care este irelevant pentru mine?” Deci, predarea unui conținut care se găsește în programa de limba și literatura română trebuie făcută pe cele două paliere: tehnici de analiză și idei. Și nu este deloc ușor să dezlegi ițele școlilor, teoriilor literare care între ele, unele au caracter divergent.

Aici se greșește și în practica didactică în cadrul programei existente. Eminescu, Slavici, Caragiale, Creangă, Camil Petrescu, Sadoveanu, Preda etc. trebuie contextualizați și aplicată metoda transferului de informație la nivel disciplinar, multidisciplinar și transdisciplinar. Este drept că din acest punct de vedere textele contemporane sînt mai aproape de ceea ce văd și aud elevii, decît cele aparținînd secolului al XIX-lea sau cele aparținînd primei jumătăți a secolului al XX-lea. Dar dacă se va preda în continuare pe aceleași coordonate ca și pînă acum, indiferent ce text va fi discutat, el va deveni vetust în cîțiva ani. Cîți dintre elevi sînt înteresați de perioada 1965-1989, perioadă în care România a fost sub comunism și modul în care a fost abordată literatura? Elevii de liceu din 2021 sînt născuți la o distanță de peste 15 ani de la Revoluție. Ei trăiesc într-o altă paradigmă, iar perioada amintită este deja în negura istoriei pentru ei. Contextualizarea, analogia, contrasul devin esențiale în acest caz. Ca să nu vorbim despre faptul că majoritatea profesorilor de română nu sînt la curent cu ultimele tehnici de abordare a unui text (chiar dacă unele dintre ele sînt exagerări și sînt eronate), nu înțeleg paradigma în care trăiesc elevii, nu reușesc să-i surprindă resorturile intime, sau despre faptul că multora dintre studenți încă li se predă la facultate teorie aparținînd anilor ‘90. Ingredientul ultim îl mai poate contitui și reziliența unor cadre didactice la schimbare, chiar dacă înțeleg cît de cît mersul lumii, dar care preferă staționarea într-o zonă foarte confortabilă a comentariilor, eseurile dictate, în loc să prefere să stimuleze discuțiile critice.

În tot acest vălmășag de discuții coerente sau nu, de practici literare mai noi sau mai vechi, de texte care trebuie selectate atent avem un singur perdant: elevul, care dorește să facă carte cu adevărat. Nu vorbim despre alții. Acest elev își dorește să-și înțeleagă lumea în care trăiește, și prin intermediul literaturii române, pe lîngă celelalte discipline pe care le parcurge. Acest elev, cel puțin acum, are o figură tristă, este un suflet debusolat pentru că și la contactul cu literatura mai recentă, de după cel de-al Doilea Război Mondial are parte de analize, discuții clișeizate sau abordări depășite. Nu doar programa ar trebui îmbunătățită, ci și textele predate studenților, metoda de predare atît a autorilor canonici, cît și a celor noi, atitudinea unor cadre didactice, a unor elevi, a societății etc. Avem multe de reparat, de actualizat, nu doar programa. Iar acest lucru se poate face doar aplicat, coerent, alegînd calea de mijloc, a înțelegerii atît a specificului disciplinei, cît și a nevoilor de acum ale elevilor.

Articol răspuns la ancheta Revistei Vatra