Paleologu spunea undeva că „fără simțul comicului nu poți înțelege nici viața, nici inteligența"¹. Aforistică și reconfortantă, afirmația se înscrie în galeria propozițiilor pe care le subliniem, le reținem și folosim, afișînd uneori un aer de superioritate concluzivă. Cumva, în felul acesta, ea capătă alura unui ornament discursiv, fără pretenții de profunzime. Dar dacă o iei în serios, devine deranjantă: înseamnă că rîsul este organ de cunoaștere. Că omului, incapabil să detecteze comicul unei situații, realitatea îi refuză un strat esențial. În jur însă se rîde mult: stand-up peste tot, meme-uri, bășcălie generalizată. Nimeni nu pare trist. Și totuși ceva nu se potrivește. E un rîs zgomotos, dar fără semne de inteligență.

Bășcălia, aici DEX-ul e limpede, înseamnă batjocură, rîs de cineva. Nu presupune distanță față de situație, ci țintă. Găsește un vinovat și rîde de el. E incapabilă să detecteze incongruența lumii. Prin urmare, e o operație mai simplă și, în felul ei, mai confortabilă.

Comicul cere, în schimb, insului altceva: o normă internă, un răstimp, o secundă de suspendare ca mintea să compare ceea ce vede cu ceea ce așteaptă, ca mai apoi să extragă din diferență o plăcere ce e recunoaștere, fără însă a fi agresivă și superioară. Cine rîde comic înțelege structura lumii, incongruența imperceptibilă chiar și în lipsa unui repertoriu suficient de bogat încît să-i furnizeze termenul de comparație. De aceea Paleologu leagă comicul de inteligență, pentru că rîsul unor atari oameni presupune un act de cunoaștere imposibil de efectuat celui ce nu străbate distanța dintre esență și aparență.

Bășcălia e mai simplă decît atît. Presupune doar o țintă vulnerabilă și un public dispus să rîdă cu agresorul. Ea funcționează fără repertoriu, fără normă și fără distanță, pentru că e anterioară culturii, limbajului sau oricărei formări. Societății ce a renunțat sistematic la cultivarea gustului, la deprinderea lentă și ingrată a distanței față de sine și lume, singurul rîs accesibil îi rămîne cel lipsit de cerința formării. Formele se aliniază și ele acestui imperativ simplificator: stand-up-ul operează aproape exclusiv prin caricatură și imitație degradantă, meme-ul înlocuiește aforismul, bășcălia generalizată ține loc de conversație. Toate sînt simptomele unei comunități al cărei fundement e lipsa unui fond de norme, lecturi sau experiențe împărțite. Neavîndu-le, ironia devine opacă, iar comicul imposibil.

Bășcălia funcționează instantaneu (de aceea e și prizată!): reacția e viscerală, nu cognitivă, perfect adaptată unui consum de tip „scroll”, unde conținutul se derulează cu viteza cerută de individul bulimic. Iar algoritmul tocmai asta face: favorizează reacția în detrimentul subtilității. Prima, cea mai rapidă, e întotdeauna cea mai primitivă.

Caragiale știa lucrul acesta instinctiv. Comicul lui funcționează pentru că presupune un public capabil a ști cum ar trebui să arate un om instruit și a percepe prăpastia dintre pretenție și realitate. Rîsul nu vine din degradarea personajului, ci din recunoașterea structurii: omul citînd ce n-a citit, predicînd ce nu înțelege, crezîndu-se superior tocmai prin ceea ce-l face ridicol. Eliminați cadrul comun de referință și Caragiale devine opac, personajele lui — simple caricaturi, iar spectatorul amuțește!

Rămîne însă o întrebare neformulată explicit de Paleologu, dar ascunsă în afirmația lui: dacă simțul comicului e organ de cunoaștere, atrofia lui e reversibilă? Sau, odată pierdut, locul ocupat cîndva e luat definitiv de bășcălie, de rîsul lipsit de orice presupoziție și, tocmai de aceea, nedeplasabil de nimic altceva decît de sine însuși?