Contexte

A spune astăzi că lumea și-a pierdut interesul pentru lectură a devenit un fapt banal. Dar lucrurile nu sînt lipsite niciodată de profunzime. La o primă vedere și superficială analiză întreaga schimbare de paradigmă a individului poate fi pusă pe seama descoperirii unor noi arii de interes, pe aventura pe care el o parcurge zi de zi în descoperirea propriei sale individualități și personalități. Se mai poate spune că lumile, chiar și cele ficționale, se sting aidoma civiizațiilor, iar cartea bunăoară, aidoma altor lucruri, intră în desuetudine și capătă caracter vetust. Ceea ce se observă însă este noua psihologie a individului și abordarea pe termen lung pe care o instituie asupra lecturii. Atras de timpuriu de tehnologie, de televiziune și internet, ochiul individului capătă apucături bulimice. Asaltat continuu, excitat la maximum de derularea desfîrșită a imaginlor, omul devine nestatornic, înghițind cantități uriașe de imagini necesare să-i potoloească apetitul vizual, transformat într-un aproape viciu.

Această nestatornicie a sa este pusă la încercare la contactul cu realitatea: neputînd să schimbe „canalele realității" sau să „sară" din link în link, așa cum o face pe internet, sau dacă realitatea nu are viteza cu care fragmentele de pe Facebook sau Instagram se derulează, individul întră în sevraj. Incapabil să „postească" și să (mai) admire unicitatea clipei sau a unei imagini și lipsit de posibilitatea tehnică de a derula viața după bunu-i plac, individul cere acțiune: în viața personală, la serviciu, în cinematorgrafie, pictură, sculptură, în întîlnirea cu ceilalți. O face cu atîta vehemență ca și cînd ieșirea din timp, zăbovirea asupra unui singur tablou, a unui pasaj descriptiv dintr-o carte i-ar tăia respirația și l-ar pune față în față cu propria-i moarte.

Incapabil să devină stăpîn, să se stăpînească, deci, această glisare continuă a spiritului afectează toate palierele vieții pe care o duce. Inapt să mai plonjeze în profunzime, să-și formeze o părere proprie față de un aspect sau de un altul, individul de astăzi are nevoie ca de aer de marketing ca ultim reazem al gîndirii. Vizionează reclame pentru a ști de ce are nevoie, citește comentarii sau recenzii pentru a-și forma o opinie despre un film, o carte sau despre vreun produs pe care îl va achiziționa, se îndulcește cu bîrfa care-i livrează informațiile necesare pentru a face selecția persoanelor cu care va interacționa și pe care le va accepta sau nu în jurul său, citește coperta a IV-a a unei cărți pentru a fi sigur că ceea ce va achiziționa din librărie merită sau nu efortul financiar.

Dar nici individul sofisticat, rafinat și cult nu este lipsit de atari frisoane. Diluat consistent în forul interior, întîlnirea cu mesajul unei cărți îi produce spaime vecine cu groaza. Incapabil să mai dialogheze cu sine, sau să problematizeze suficient, el dă buzna în capela criticii literare, se închină la icoanele bătrînilor, cade în genunchi cu evlavia neofitului și își iese din sine într-un soi de extaz la vederea textului sacru al vreunei ideologii capabilă să-i deslușească nedumeririle, ca mai apoi, întremat, să vehiculeze pedant, oriunde și oricum, noile idei pe care le-a achiziționat. Vai de oricine îndrăznește să pună între paranteze viziunea sa: este imediat socotit eretic, pus la zidul infamiei și ars pe rug în piața publică.

Texte

În ciuda acestei diformități, omul rămîne în esența sa frumos. „În lume-s multe mari minuni!/ Minuni mai mari ca omul nu-s. spunea Sofocle prin intermediul Corului în tragedia „Antigona". Și tocmai acest frumos trebuie scos din nou la iveală prin demersul didactic.

„Amu cică era odată…" — așa începe basmul lui Creangă. La întîlnirea cu acestă formulă stereotipă, clipa efemeră se proiectează în illo tempore și marchează debutul aventurii spiritului uman. Pîrghiile realității se rup și spațiul devine lipsit de contur. Căci începutul fiecărei povestiri este în definitiv o întîlnire cu umanitatea noastră și, de ce nu, chiar cu noi înșine într-o altă ipostază. Este contractul dintre noi și cel care povestește, pe care-l acceptăm de fiecare dată tacit, renunțînd pentru o vreme la tot ceea ce înseamnă ființa noastră supusă unei lumi în continuă devenire. Timpul se dilată dincolo de marginile lui firești pe care le simțim în fiecare zi și, dincolo de percepția pe care o avem despre el – cantitativă –, începem să simțim și valențele lui calitative: sînt ceasuri bune și ceasuri rele, ceasuri în care individul se destramă haotic, împleticindu-se și încurcîndu-se în lucruri mărunte, care îl acaparează zi de zi, sau își dă întîlnire cu sine sau cu alții într-o formă ieșită din firescul cotidian.

Între acest prim capăt și ultimul, care de fiecare dată ne scoate din universul povestirii mai este o formulă care încifrează în ea întreaga condiție a lectorului: „Dumnezeu să ne ție, că cuvîntul din poveste, înainte mult mai este". Este cea care-l deprinde pe lector cu zăbava, cu postul, pentru că orice aventură presupune un efort spiritual. Întinsă ca o mînă de ajutor unui individ căruia îi slăbesc puterile de la efortul concentrării, formula mediană nu face altceva decît să-l readucă pe lector în sinea sa. Este un răgaz care i se oferă, fie pentru a-și odihni sufletul fremătat de atîta mișcare, fie pentru a reflecta la ceea ce s-a întîmplat pînă în acel moment. Captiv în interiorul unui univers ficțional, cu personaje care străbat drumuri geografice imaginare sau spirituale, formula mediană îi descoperă individului avid de acțiune, că aventura nu reprezintă o dinamică continuă, ci că, la nivelul spiritului uman, este construită dintr-un arc de suspans generat de curiozitate și din repaosul binemeritat după o alergare. În definitiv, întreaga alcătuire a individului presupune armonie, un dans între mișcarea spiritului și capacitatea sa de reflecție.

Lectura oricărei cărți se înscrie astfel în dezideratul individului de astăzi, care caută veșnic acțiunea, nemulțumit de realitatea care-l înconjoară. Singurul lucru pe care îl facem este acela de a-l atenționa asupra frumuseții peisajului care se desfășoară înaintea ochilor săi. Este momentul în care speri, ca peste ani, acest individ, în plină devenire, să ajungă cititor pe termen lung și să rostească și el cîndva, aidoma lui Faust: „O,clipă, te oprește! Ești atît de frumoasă!" Aceasta este esența povestirii, a modului de analiză a unei narațiuni. Departe de a fi o dimensiune teoretică, ea este mai degrabă una practică izvorîtă din însăși modul nostru de existență. Povestirea nu se naște ex nihilo, ci ea este un ecou al existenței unui spirit, iar întîlnirea cu acel spirit nu poate fi decît o bucurie a cunoașterii. Mai mult, dacă ea este existență, înseamnă că este și devenire, pentru că mișcarea este aventura pe care o dorește individul în ascuns și o caută cu febrilitate de fiecare dată. Dinamica interioară sau exterioară este ceea ce caracterizează ființa umană, dar nu una seacă, rod al unor teorii abstracte, desprinsă de natura ființei, ci mai degrabă una vie în acord cu ceea ce este omul și cu ceea ce îl împlinește.

Înțeleasă astfel, povestirea devine mișcarea cotidiană, modul de existență al individului contemporan și ceea ce îl definește în esență. Ea poate deveni, prin asumarea unui demers didactic coerent, un mod de a integra o existență care își caută resorturile și care, fie din neștiință sau din ignoranță, se oglindește într-o pseudomișcare, își refuză propria natură, aceea de mișcare și reflecție deopotrivă. Aventura spiritului uman începe cu primii pași în viață, se construiește obligatoriu în sala de clasă și este călită de focul experiențelor ulterioare.

Articol apărut în Tribuna Învățămîntului nr. 24 / decembrie 2021