Asaltul media

În rutina noastră zilnică suntem asaltați continuu de mesaje dintre cele mai diverse care necesită abilitatea fiecăruia dintre noi de a le citi și înțelege în dimensiunea lor exactă, prin urmare alfabetizarea în acest sens este foarte importantă. Media înseamnă în definițiile curente orice suport care este capabil să livreze un mesaj, iar într-o epocă a accesului neîngrădit la informațiile de pe internet, media înseamnă și acest vast teritoriu pe care, din ce în ce mai mult, îl percepem ca un lucru obișnuit în viața noastră. Dincolo de conținutul pe care îl percepem în orice moment al zilei, mesajele sînt transmise și pe canale diferite, fiecare dintre ele avînd particularitățile lui și împachetînd conținutul unui mesaj într-un anume fel pentru a determina schimbări de comportament în noi. Iar de aici pînă la manipulare, la conținut nociv sau dezinformare este doar un singur pas, iar de cele mai multe ori, chiar și noi adulții nu sîntem feriți.

Consumatori activi sau pasivi

La o primă vedere s-ar crede că accesul, căutarea sau stocarea conținutului media și implicit dezvoltarea nevoii personale de a ne informa, de a socializa sau de a comunica folosind diferite canale media, face din noi consumatori activi de mesaje sau de narațiuni. Nimic mai fals. Fără o înțelegere a caracteristicilor specifice unui conținut livrat, fără a determina autorul, intenționalitatea acestuia, sau fără a înțelege modul în care înfrumusețarea unui conținut determină schimbări de comportament, receptarea unui asemenea mesaj, chiar dacă este pentru nevoia noastră curentă de informare, ne transformă în consumatori pasivi, susceptibili de a fi manipulați foarte ușor. Tudor Vianu spunea la un moment dat că „cine comunică, se comunică” stabilind astfel că la nivelul oricărui mesaj transmis, chiar și în cadrul unui text literar există o intenționalitate a Emițătorului care vizează explicit o schimbare de comportament. Desigur, unele schimbări vizate sînt inofensive, ca de exemplu nevoia de informare, de aducere la cunoștința receptorului a unor fapte cu caracter general. Altele în schimb, care conțin judecăți de valoare, opinii pe marginea unor subiecte sensibile din societate, pot dezinforma fie din neatenție, fie intenționat. De aici și nevoia de a analiza critic mesajele media și narațiunile pe care le percepem în fiecare moment al zilei.

O înțelegere clară a mecanismului de deconstrucție a unor mesaje înseamnă în primul rînd o minte disciplinată care are filtre foarte coerente de receptare a unui conținut livrat, deci un individ responsabil și pregătit să facă față unui asalt al dezinformării. Desigur, dezinformarea, acolo unde este prezentă, necesită o analiză a conținutului unui mesaj care, evident, nu se poate face mental, ci utilizînd surse terțe de informare, acces la internet etc., dar cel puțin, cineva alfabetizat în acest sens este capabil să recunoască acele șabloane mentale și/ sau de conținut care sînt susceptibile a fi compromise din unghiul prejudecăților de gîndire. Mai mult, o alfabetizare în acest sens presupune și crearea unor abilități de individ responsabil în calitate de creator media, dar și de ordonare axiologică și selecție a mesajelor receptate.

Rolul școlii

Legea învățămîntului stipulează la Art. 3 paragraful 2 că „Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și creative.”, iar una din valorile prezente în programele școalre de liceu vorbește despre „Stimularea gîndirii autonome, reflexive și critice prin lectura textelor”. Este deja un truism să mai spunem că actul de a preda într-o sală de clasă, dincolo de parametrii unei eficiențe, care pot fi reperați la orice inspecție, el rămîne în definitiv o artă, iar profesorul joacă doar rolul de coordonator al unui demers al cărui finalitate este elevul, nu din fața sa, ci cel de peste 10-15 ani. Așadar, rolul școlii este de a forma competențe care să deprindă elevii să opereze cu achiziții mentale, motorii și afective necesare unei dezvoltări pe verticală și prin ele să răspundă nevoilor societății în care trăiesc, dar și să se integreze armonios în ea. Ori în acest caz, informațiile pe care profesorul le livrează în sala de clasă ar trebui să se înscrie într-un pragmatism cognitiv și emoțional, care să vizeze crearea acestor competențe amintite, dar mai ales, informațiile livrate ar trebui să rezolve anumite probleme pe care elevul ar putea să la întîlnească în viața de zi cu zi, sau în cel mai rău caz să ofere un șablon, un modus operandi capabil să-l ajute a face față unor dificultăți posibile.

Gîndirea critică

Accentul pus pe dezvoltarea gîndirii critice, pe întrebările dirijate cu mult tact și bine articulate pot pregăti orice elev să înțeleagă viața uzînd de alte repere pe care anturajul, familia sau mesajele media nefiltrate le oferă. Diferența, indiferent de disciplina predată la școală dintre fapte și opinii este un prim pas pentru disciplinarea unei gîndiri, dar și pentru reducerea unor prejudecăți care volens nolens elevul și le formează prin interacțiunile pe care le stabilește. Desigur, efortul cel mai mare în primă fază aparține profesorului care trebuie să-și rearticuleze discursul și să-l așeze pe alte fundamente decît cele pe care și le așeza pînă acum. Este foarte comod să fii profesor atunci cînd demersul tău didactic presupune metoda deductivă. O formulă, un concept, o lege scrisă pe tablă și un set de exerciții prin care elevul deprinde operațiile mentale este cea mai la îndemînă și necesită foarte puțină artă în a conduce dialogul, sau să genereze discuții laterale cu privire la o situație. Un demers inductiv însă solicită atît profesorul, care trebuie să realizeze o strategie coerentă a descoperirii unor elemente de conținut, să realizeze un set de întrebări bine țintite și care să nu conducă la o premisă falsă, dar în același timp solicită întreaga clasă pentru că nu neapărat destinația este ceea ce se caută, cît mai degrabă frumusețea drumului parcurs care duce la o lege, la o descoperire. Desigur, metoda inductivă, sau prin descoperire cum mai este ea îndeobște cunoscută, este cronofagă. Necesită mult timp și rezultatele diferă de la o clasă la alta fiind direct proporționale cu disponibilitatea sau reziliența elevilor de a(-și) adresa întrebări referitoare la anumite probleme. Chiar și simplele întrebări, rostite uneori cu jumătate de gură, alteori cu frustrare „La ce o să-mi folosească mie mai tîrziu acest aspect” ar trebui să motiveze profesorul să ia o decizie să schimbe unghiul de abordare a unui fenomen pe care îl predă.

Înțelegerea corectă a unor fapte, a unor mesaje, crearea unor mesaje fără prejudecăți majore, argumentarea coerentă și distanța critică față de unele opinii sînt apanajul unui individ inteligent, armonios, capabil să pornească în viață cu un set de instrumente dobîndite în școală și care îl ajută, dacă nu în fiecare zi, cel puțin atunci cînd este într-un impas, sau cînd bunul simț sau intuiția îl avertizează că ar fi ceva suspect sau ascuns într-un mesaj care i-a fost livrat la un moment dat. Va fi de asemenea capabil nu doar să recepteze narațiunile care-l înconjoară, ci la rîndul lui să creeze altele, specifice personalității sale, în perfectă siguranță și într-un respect față de cel căruia i se adresează indiferent de canalul folosit sau de conținutul pe care îl transmite.

Articol apărut în Tribuna învățămîntului nr. 27/ martie 2022