Ne uităm la imagini cu rachete și drone ca la un film de acțiune, cu același fior estetic, aceeași curiozitate detașată față de traiectorii și explozii. Uităm că fiecare dintre acele puncte luminoase pe ecran înseamnă că cineva moare. Nu un personaj. Un om cu nume, cu familie, cu o dimineață care nu s-a terminat cum trebuia. Ceva în felul în care ni se livrează războiul — prin ecrane, prin unghiuri aeriene, prin montaj rapid — a transformat moartea în conținut digital. Și noi am acceptat tacit transformarea, pentru că altfel ar trebui să fim în doliu permanent, și asta nu putem duce.