E aproape un truism să mai afirmi astăzi că lumea și-a pierdut apetitul pe care-l avea odinioară pentru lectură. Pierderea acestei lumi pe care o instituie lectura unei cărți a avut efecte în psihologia individului: atras din ce în ce mai mult de televiziune, acesta a devenit superficial și bulimic, în același timp. Asaltat de vizual, ochiul uman a devenit nestatornic, înghițind pe nerăsuflate cantități uriașe de imagini necesare să-i potolească apetitul. Mai mult, el năzuiește astăzi, într-ascuns, la o telecomandă miraculoasă, care ar putea să schimbe, după bunu-i plac, chiar canalele realității imediate, atunci cînd aceasta devine insipidă.

Incapabil să mai aprofundeze, să zăbovească preț de minute bune asupra unei imagini, individul cere insistent acțiune: în viața personală, la serviciu, în cinematografie, în pictură, în teatru, în literatură, ca și cînd ieșirea din timp admirînd un tablou, ascultînd un monolog ori citind un pasaj descriptiv i-ar curma răsuflarea, punîndu-l față în față cu propria-i moarte.

Inconsistența sa sufletească o transferă în toate aspectele realității: personale, imediate, culturale. Inapt să plonjeze în profunzime, individul de astăzi are nevoie constantă de marketing, ca reazem al gîndirii lui. Vizionează reclame pentru a-și alege filmele pe care să le urmărească, se îndulcește cu bîrfa care-i oferă informațiile necesare pentru a-și face selecția persoanelor pe care le va accepta sau nu în jurul său, citește cele cîteva rînduri de pe coperta cărții din librărie, pentru a-și forma o opinie tranșantă dacă merită sau nu să facă investiția.

Nici individul mai rafinat nu este scutit de atari probleme. Diluîndu-și consistent dimensiunea interioară a receptării unei opere literare, neavînd capacitatea să dialogheze profund cu sine sau să problematizeze suficient pe marginea mesajului cărții, acesta fuge în capela criticii literare, se închină la icoanele bătrînilor înțelepți și cade cu evlavia neofitului pe grumazul textelor. Sola Scriptura s-a înstăpînit atît de tare în peisajul vieții cotidiene, încît paralizează orice inițiativă firavă care se poate naște. Acela care își permite să pună între paranteze o anumită viziune este amendat, pus la zidul infamiei, socotit un eretic și evacuat din spațiul public.

Învățămîntul românesc nu a fost nici el ocolit. Examenul de maturitate prin care un absolvent de clasa a XII-a își dă măsura propriei capacități de înțelegere a operelor literare este viciat de apelul continuu la această Sola Scriptura. Nu poți obține o notă bună dacă nu livrezi prompt un citat critic. Lucrarea scade automat din valoare, este privită cu suspiciune, iar asupra bietului absolvent planează sentința diletantismului. Se uită, astfel, prea lesne că produsul final al unui Vianu, Perpessicius, Ovid S. Crohmălniceanu ș.a. a trecut printr-un proces laborios de interogări asupra temei și a modalităților de realizare artistică, s-a urmărit detectarea originalității textului operei literare, s-a apelat la contextul social și istoric al autorului, și, nu în ultimul rînd, s-a încercat decelarea sensibilității artistului sincronic și diacronic.

Știm că o operă își capătă dimensiunea axiologică prin însăși capacitatea ei de a se deschide altfel și altcum peste timp în sufletele lectorilor inocenți sau experimentați. Or, tocmai această dimensiune se anulează încă de pe băncile școlii: dialogul cu înaintașii, fie ei critici de mare anvergură, fie artiști. Autenticitatea unui discurs sau personalitatea individului sînt înăbușite pînă într-atît încît ele dispar complet, dînd naștere unor fantoșe fără opinie proprie, unor persoane paralizate cultural, timorate, incapabile să se deplaseze în spațiul literar fără suportul textelor critice.

Soluția nu este la îndemînă, pentru că nu poți să ieși ușor din umbra criticilor și nici nu poți să le negi opera atîta vreme cît, atunci cînd au scris-o, ea a sintetizat un întreg laborator desfășurat pe multe paliere culturale. Ceea ce se poate face însă în primă fază este încurajarea încă din gimnaziu a elaborării unui discurs autentic, dezinhibat de canoane, ghidat îndeaproape de dascăli competenți; un discurs care să reflecte sensibilitatea personală a acelui puști și modul în care el se raportează la textul literar, dar să surprindă, totodată, și o sensibilitate contemporană lui. Schizoidia și anacronismul de astăzi sînt departe de a construi un discurs care să fie dat mai departe următoarelor generații sau să reziste timpului.

Articol apărut în revista „Trenul Nostru” nr. 1 din 13 sept. 2017